Sub vraja lui Gebeleizis

Foaie verde de susai,
Toată iarna aşteptai
Să vie luna lui Mai,
Să dee frunză pe plai,
Să pun şeile pe cai.

Că primăvara soseşte,
Zăpada se pietriceşte,
Colţul ierbii se iveşte,
Murgu'n grajd înnebuneşte,
Armele'n cui rugineşte...

Foaie verde de-un susai,
De-ar veni luna lui Mai,
Să-mi aud cerul tunând,
Jos la baltă fugerând

Şi ierbuţa-n şesuri dând,
Caii'n câmpuri nechezând
Şi voinici pe plai suind.

De-ar veni luna lui Mai
Să văd codrul ca un rai!

(Folclor)

Codrul şi plaiul, ţara şi raiul Românului în care şi-a petrecut „bucuria şi amarul". Cuvântul ŢARĂ este urmaşul direct al latinului TERRA, cu înţelesul de pământ, teritoriu; numele popular al patriei. Avem în româneşte deci „patrie" (de la latinul pater - tată), pământul tatălui pe care l-am apărat cu arma, şi „ţara mamă" (ca expresie); pământul care a nutrit (mai ales spiritual), pământul care l-am arat cu plugul...

Acest petec de pământ, bun, rău e-al tău...
Ară-l, samănă-l, seceră-l spornic
Fi-i slugă şi stăpân statornic
Şi apără-l de-o trebui cândva,
Cu toată vânjoşia ta:
Cu puşca, cu coasa, cu sapa,
Sângele vrăjmaşilor ce-or vrea să ţi-l ia,
Să curgă pe-ntinsu-i ca apa."

(Aron Cotruş)

Conceptul de ţară, incluzând locul, ţinutul sau teritoriul stăpânit de Români, deşi originar înseamnă ţărână, pământ (terra), nu semnifică proprietatea delimitată în vreun fel a pământului, pentru că desemna apartenenţa şi proprietatea întregii comunităţi, incluzând pe cei morţi şi pe cei ce vor urma să se nască. Pentru proprietatea delimitată se spunea „un pământ al lui (sau de-al lui) cutare", iar dacă era moştenit, era „de moşie", ori doar „moşie". Avem aici o deviaţie din cuvântul MOŞ care este de origine dacică. Moş însemna atât străbun cât şi partea de avere (pământ) ce revenea urmaşilor (de unde moşie). Ţara mea, ţara noastră, Ţara Românească, Ţara de Jos (în Moldova), Ţara Bârsei, Ţara Haţegului sau simplu, în expresia „la ţară" („trăieşte la ţară", de pildă); asta înseamnă unde trăiesc ţăranii, talpa ţării: la sat. Numai în limba română s-a păstrat termenul ce va desemna locul, zona sau ţinutul de baştină al unui popor din terra: ţară. În celelalte limbi romanice „satul", deci latinul „pagus", devine „paese" (italiană), „pays (franceză), „pais" (portugheză şi spaniolă) în sensul de ţară. Tot din „pagus" şi „paganus" (sătean, ţăran) a derivat şi păgân. La noi localitatea şi muntele Cristianu au păstrat forma lor latină, protoromână, de „crestianus", pentru că termenul român este „creştin".

În anumite documente din secolul al XIII-lea avem „Terra Blaccorum"; Ţara Vlahilor (Valahilor), deci a Românilor. Terra; ţară, ţărână, ţăran. Termenul ţarină ni se spune însă că derivă din limba sârbo-croată (inclusiv dansul cu acest nume); ciudat!

Ţăran deci nu înseamnă sătean, om simplu, naiv şi credul ca în sensul modern, peiorativ, ci locuitorul ţării. Cultivând pământul, ţăranul (locuitorul ţării, pământeanul) începe să fie desemnat aşa din cauza ocupaţiei. Se pare că la istoria filologiei avem o paralelă şi în istoria politică şi socială, pe care de altfel cred că o reflectă, mai bine decât un document. Din locuitor şi stăpân al pământului, Românul treptat devine... „ţăran"; un producător (ca îndeletnicire acum) pentru alţii. În Ardeal avem documente despre naţiunea română şi ştim că i s-au acordat drepturile legale de către coroana maghiară până la un anumit punct. Treptat, nobilimea română sau a trecut munţii cu o suită proprie (vezi tema descălecatului), sau s-a catolicizat să-şi păstreze averile şi titlurile legale. Poporul de rând, locuitorii ţării („ţăranii"), lipsiţi de căpetenii, şi-au pierdut până şi dreptul legal de „naţiune" din moment ce Românii, ortodocşi fiind, legal erau „schismatici". Au rămas ca naţiuni (în faţa legii, a Coroanei maghiare) doar Ungurii, Saşii şi Secuii. Majoritatea locuitorilor ţării, Românii (ţăranii) erau buni doar de muncă...

Pe lângă metamorfoza terra-ţară-ţăran, pentru a lămuri şi mai bine degradarea socială şi politică a Românului în istorie, ne vom ocupa puţin şi de alt termen: RUMÂN. Desigur că Rumân (Român) era locuitorul ţării ce vorbea româneşte. Asta cel puţin până în ziua de azi... Dar mai avem un sinonim în istorie; acela de „iobag". Iobăgia se numea la noi „rumânie". Este vorba de aceeaşi degradare dezbătută în ţară-ţăran. Românii, majoritatea locuitorilor ţării deci, devin iobagi. Prin echivalenţă iobag = Român, Român = iobag, un termen ce descria o apartenenţă etnică devine o descriere a unei stări sociale: rumânia. În Moldova şi Ţara Românească lucrurile stau puţin mai bine, sunt domni pământeni cel puţin, având un număr mare de „ţărani liberi" (răzeşi, moşneni). „Rumânul" era şerbul sau iobagul, dependentul de boier, ce odinioară fusese „ţăran liber" (Român liber...") Trecerea în rumânie se făcea din cauza abuzurilor şi constrângerilor economice. Românul ca iobag se vinde pe sine ca forţă de muncă angajată să lucreze pe o moşie a unui boier, nu ca persoană fizică. Se vindea pe el însuşi şi urmaşii săi, însă numai pe linie bărbătească. Soţia şi fetele nu intrau în inventarul moşiei şi de aceea nu puteau fi vândute odată cu ea, aşa cum se întâmpla cu „Rumânul". Fiicele sau văduva puteau pleca, deci părăsi moşia.

Întâmplarea face că Grecii, nu atât ca etnic cât mai ales ca ocupaţie, negustori şi funcţionari ai Turcilor (inclusiv strângători de taxe) monopolizând aceste ocupaţii mai ales sub domniile fanariote, n-au fost văzuţi prea bine de Români.

Grecul e vidră spurcată,
Este fiară'nveninată...
Că sunt mulţi voinici la noi
Ce doresc moartea mai bine
Decât Domn Grec să mai fie.

(folclor)

Iată ce scrie cronicarul Moldovei, Ioan Neculce, la numai vreo trei decenii de la începutul domniilor fanariote: „Aşa socotesc eu cu firea mea această proastă. Când o vrea Dumnezeu să nu mai fie rugină de hier (= fier) şi Turci în Ţarigrad să nu fie, şi lupi să nu mănânce oile în lume, atunce poate nu vor fi nici Greci în Moldova şi în Ţara Muntenească; nici or fi boieri, nici or putea mânca aceste două ţări, cum la mănâncă; iară alt leac n'au rămas cu condeiul meu să mai pomenesc, ca să pot gâci. Focul îl stingi, apa o iezeşti şi o abaţi în altă parte, vântul când bate te dai în lături într-un adăpost şi te odihnesci, soarele intră în nouri, noaptea cu întunerecul trece şi se face iar lumină, iară la Grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleşug, nici unele de acestea nu sunt, sau frica lui Dumnezeu. Numai când nu poate să facă rău, se arată cu blândeţe, iară inima şi firea tot cât ar putea, este să facă răutate" (Cronica II, pg. 229)

Asta nu o spun doar Românii, ci şi unii de-ai lor. Mitropolitul Myrelor, Matei din Pogoniana, astfel se exprimă compatrioţilor săi din România, într-o „Istorie a Ţării Româneşti de la Şerban până la Gavril-Vodă": „Voi, boieri greci, luaţi aminte şi vă feriţi de nedreptate; nu supăraţi pe Români prin nesătula voastră lăcomie; nu sugeţi pe sărac, că Dumnezeu e în ceruri şi ochiul său e deschis asupra voastră; nu vă bucuraţi la strânsurica Românului, că Dumnezeu are ochi mulţi şi nedreptatea nu poate scăpa nepedepsită de Dânsul. Cred că tirăniţi pe bieţii Români şi nesăturata voastră lăcomie îi face de au ură neîmpăcată pe Greci şi nu pot să-i vadă nici zugrăviţi; voi trataţi pe Români ca pe un câine; de n'ar avea drept, n'ar striga; dar fiindcă se plâng, au cuvânt, cum se vede. Încetaţi dar, părăsiţi-vă de nedreptăţi, ca să nu vă pedepsească D-zeu cu pedeapsa de veci. Bieţii Români ne nutresc şi ne respectă..., cată dar să-i iubim şi să-i onorăm ca pe nişte fraţi ai noştri." Ca dovadă a acelor expuse aici ne-a rămas în limbă cuvântul lor „ticălos" („ti kalo"), de care ne-am ocupat în altă parte.

Nici ungurul nu scapă de critica românească:
Cât e ţara de-a lungul
Nu-i tâlhar ca Ungurul;
Noaptea fură,
Ziua jură.

Unguru-i fălos
Nu-i primejdios.
Gura lui e mare
Dar nu muşcă tare...

Ianoş Ungurean
Vechiul hoţoman..."

(folclor)

Românul tradiţional e răbdător. Rabdă poate şi prea mult, câteodată. Un vechi proverb românesc spune „Să nu dea D-zeu Românului cât poate răbda..."; cu cât este mai lungă răbdarea, cu atât mai puternică este explozia sa din „strâmbătate" (nedreptate, ticăloşie), pentru a a-şi face „Sfânta dreptate / cu cea ghioagă de pe spate". Cum să mai fie de mirare că se prefera haiducia în masă? Subiectul ar merita un studiu aparte. Ţăranul, ca haiduc ori în răscoală, răbufnea, se revărsa ca lava unui vulcan atunci când se umplea paharul.

Istoria românească este realizată (ori punctată) prin explozii, răbufniri năprasnice şi spontane, nu ca istoria Vestului, în flux, cu o logică graduală de dezvoltare. În acest sens, comparativă cu Vestul, noi n-am avut istorie ci am trăit la marginea istoriei... Intrăm ca fulgerul să punctăm evenimentul şi tot aşa ieşim ca fulgerul: scurt, neaşteptat, rapid şi luminos. Aşa strălucesc strămoşii noştri Daco-Geţi. Un fulger a fost Dromichetes, Comosicus, Burebista sau Decebal. Ei strălucesc primii pe firmamentul istoriei româneşti, lăsându-ne modelul ce-l vom moşteni.

Căci ne privea cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce ne lăsase din bătrâni,
Părinţii din părinţi...

(O. Goga)

Zamolxes! Zeul Dac ce locuia într-o peşteră din muntele sfânt Kogaion, deci deitate telurică. Zalm, probabil „pământ" şi din aceeaşi rădăcină „zalm" cu slavul „zemlya" (pământ); ori, poate, „zeul moş", cine ştie? Celălalt zeu al Geto-Dacilor pe care-l cunoaştem, cel puţin cu numele, este Gebeleizis, zeul trăsnetului, funcţie preluată în mitologia românească mai târziu de Sf. Ilie.

De la Gebeleizis la Sfântul Ilie, care pare a fi şi echivalentul zeului Vulcan creştinizat, făurarul tunetului şi al trăznetului; dacă Geţii trăgeau cu săgeţile spre cer să-l ajute pe Gebeleizis a alunga spiritele rele, Sfântul Ilie în căruţa lui de foc prin ceruri vânează diavoli. În principiu, amândoi fac acelaşi lucru. Se spune că Dumnezeu i-a dat Sfântului Ilie o putere specială să-i poată omorî pe draci, de când i-a alungat din rai. O altă legendă ne spune că la sfatul diavolului însăşi, Dumnezeu a cruţat ceva draci, căci altfel lumea nu va mai simţi nevoia să-l slujească pe Dumnezeu, din moment ce nu vor mai exista draci să ispitească oamenii la păcat. Când Sfântul Ilie este la „vânătoare", dracii nu prididesc să se ascundă care pe unde pot. Oamenii trebuie să se ferească de locurile preferate de ascunziş ale dracilor în timpul unei furtuni, spre a nu fi trăsniţi şi ei: copaci, dumbrave, să stea departe de capre şi pisici, să-nchidă uşile şi ferestrele. Ca remediu se recomandă să se aprindă o lumânare de Paşte (dacă a mai rămas vreuna prin casă), ori să se împlânte toporul în mijlocul curţii, presărând sare deasupra-i. A doua zi după Sf. Ilie, deşi sărbătoare necanonică, este ziua lui Ilie-Pălie, frate mai rău al lui Ilie. A treia zi, Foca, cu siguranţă aduce focul în calea celui ce va munci în această zi, mistuind totul.

Să fi fost mai mulţi zei, sau numai unul ipostază a celuilalt, dacă admitem aşa numitul monoteism dacic? Să fie doar o coincidenţă că avem doar zeul cerului (Gebeleizis) şi al pământului (Zamolxis), ca în rugăciunea „Tatăl nostru", „făcătorul cerului şi pământului"...? Cert este că istoria românească se desfăşoară în stilul trăsnetului, ori, gebeleizian, de la Geto-Daci la căderea comunismului, aşa cum am mai amintit: scurt, neaşteptat, rapid şi luminos; iar între aceste furtunoase evenimente, cursul istoriei noastre se desfăşoară la relantiu.

După Daci, urmează Romanii lui Traian: numele său s-a păstrat în toponimie şi folclor (imaginaţia populară a „ţăranului") cum ar fi „masa lui Traian", „câmpul lui Traian", „valul lui Traian", şi s-a păstrat atât în cer (istoriceşte Calea Laptelui or Calea Lactee, Românii au numit-o „drumul lui Traian) cât şi pe pământ (până şi nămeţii de zăpadă sunt „troieni")

Urmează o tăcere de un mileniu după care iarăşi brusc, aproape îmbrânciţi, intrăm din nou pe scena istoriei, pentru a puncta. Vlahii din Dacia Aureliană, sub Asăneşti, îi înving atât pe Bizantini cât şi pe cavalerii Cruciadei a IV-a, floarea Vestului. În Dacia Traiană strălucesc un Gelu, Ploscânea, Litovoi şi Basarab. Urmează perioada de aur a afirmării româneşti pe scena europeană. Timp de un secol de la Mircea Basarab (Mircea cel Bătrân) până la Ştefan cel Mare, Românii au strălucit cel mai tare sub soarele Europei. Acum îl avem, pe lângă Mircea şi Ştefan, pe Alexandru cel Bun, pe Iancu de Hunedoara, pe Matei Corvin, pe Vlad Ţepeş, domnitori cu care ne mândrim. Avem apoi o perioadă de domnii mai scurte, însă cu domni tot atât de belicoşi. Timp de şapte ani Radu de la Afumaţi a domnit de trei ori (între 1522 şi 1529) şi curajosul prinţ a purtat 20 de bătălii. În următorii 7 ani, domnitorii Radu de la Afumaţi, Vlad Vintilă şi Moise sunt omorâţi în Ţara Românească; Ştefan Lăcustă, Ştefan Rareş şi Despot Eraclid sunt ucişi în Moldova. În Transilvania, cardinalul Martinuzzi este asasinat... A mai strălucit un Ioan Vodă (cel Viteaz, cel Cumplit), iar mai apoi, Mihai Viteazul, „Fulgerul Basarabilor", cum l-a numit Delavrancea. Acelaşi standard îl marchează şi căpitanii: Horia, Tudor, Iancu. Şi Eminescu a fost un fulger; şi Haşdeu şi Iorga şi Blaga... Dacă legionarii lui Codreanu au fost şi ei un fulger, comuniştii au fost „o stare de repaus"; căderea comunismului însă tot ca fulgerul a fost. La noi aşa se face istorie. Tresărim din când în când, parcă ne-am trezi dintr-un vis... Să trăim aievea. Din străfunduri adânci vine revolta asta, din secole de răbdări şi tăcere. Am putea întreba şi noi, ca şi poetul: „cât de adâncă e tăcerea?" Istoria noastră deci nu s-a dezvoltat firesc, normal. De cele mai multe ori am făcut istorie pentru alţii. Câtă tenacitate trebuieşte pentru a fi în stare să străbaţi secole... Când duşmanul tocmai credea că în sfârşit, a câştigat, se înşela amarnic. Niciodată n-a fost finală victoria asupritorului. I-am învins fie prin „fulger", fie prin „tăcere"; ba i-am făcut şi pe unii dintre ei Români. Ţăranul român, locuitorul „terrei", a răbdat şi el „ca şi pământul", cu tăcerea căruia s-a înfrăţit.

Că Românul n-are timp normal (vezi Românul şi istoria, ca scurgere a timpului) ca alte popoare, se poate privi şi din alte puncte de vedere. Românului i s-a atribuit calitatea de HOŢ, în general de „stăpânii" săi care erau străini. Am pomenit deja haiducia şi motivele ei. Să nu uităm că haiducii erau numiţi de stăpânitori, nu de popor, hoţi; hoţi de codru. Rolul codrului ca deplină libertate pentru Român nu s-a accentuat îndeajuns. Codrul în acest sens nu este doar o entitate geografică (fizică), ci mai ales un loc de refugiu spiritual, loc de reculegere unde-ţi reîntăreşti şi reîmprospătezi identitatea. Codrul este mânăstirea naturală ce i-a dat-o D-zeu Românului.

D'alei, codrule fârtate,
Totdeauna mi-ai fost frate...

sau

Codrule cu frunza deasă,
Totdeauna mi-ai fost casă...

Ori în zicala „Codru-i frate cu Românul." Până mai deunăzi, când un Bucovinean tăia un copac, spunea „Iartă-mă frate!"

Numai eu pot să strig pe cele patru vânturi
Că pot fura nepedepsit, pământul,
Că furtul este dreptul meu..."

(Panait Cerna)

Să privim puţin şi la perspectiva istorică a românului ca hoţ. Avem odată haiducia (ca hoţie); o redistribuţie naturală a avarilor: să furi bogatului, să dai săracului. Avem apoi râul şi munţii Lotrului (Lotru - haiduc - hoţ - tâlhar), regiunea Vâlcea (nu din vâlcea, poiană, ci din rădăcina vlk, văle, vule, lup în româneşte; tot un fel de „hoţ" căci fură oile; aici a domnit şi Farkaş (lup în ungureşte; probabil tradus în documente.) huţulii, un neam întreg de „hoţi" în Carpaţii Nordici, de unde-şi trag numele, or munţii Vâlcan(ului), ai luşilor, în masivul Retezat.

De la istoriograful bizantin Kekaumenos din secolul XI, el însuşi (cel puţin parţial) Vlah, şi până la istoricii croaţi, s-au păstrat nişte declaraţii interesante despre „hoţia Vlahului" (Valahului). Vatro Murvar (sociolog croat în America) construieşte o „tipologie Vlahă" negativă în Balcani, pe care-i face responsabili pentru toate evenimentele nefaste ale istoriei Yugoslave. Alţi „specialişti" croaţi îi consideră pe Vlahi „instabili mental", „sentimentali şi nu logici", „iraţionali", şi lista continuă.

Spionul medieval Benjamin de Tudela, în pelerinajul său spre locurile sfinte, trecând prin Balcani, îi descrie şi el pe Vlahi ca „iute de picior", ca şi căprioarele. Tot el ne spune că Vlahii îi pradă şi îi omoară pe Greci, pe Evrei, însă „numai îi pradă dar nu-i omoară". O fi fost aici o veneraţie pentru „poporul ales"?; or, după cum crede Iorga, Grecul se apăra, deci Vlahul trebuia să-l omoare, în timp ce Evreul se punea cu faţa la pământ, fără să se opună „prădării? În epoca aceasta întâlnim Vlahi cu nume evreeşti. Ce-o fi determinat moda asta?

La Kekaumenos, un capitol întreg din cartea sa Strategicon, întitulat „Despre lipsa de credinţă a Vlahilor", citim următoarele: „vă dau vouă şi urmaşilor voştri sfatul următor. Neamul Vlahilor este cu totul fără credinţă şi pervers, nu păstrează credinţa nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de împărat, nici faţă de rude ori prieteni, ci cu toţii este gata să se duşmănească şi contra tuturor este gata să uneltească. Minţeşte mult şi fură tare, în vreme ce în fiecare zi face jurăminte înfricoşate către prieteni, pe care însă nu le ţine în socoteală, căci socoate ca nimica şi înfrăţirile şi legile sufleteşti şi se serveşte de asemenea lucruri toate numai ca să înşele pe cei naivi. Niciodată n-a păstrat credinţa către cineva, nici către împăraţii de demult ai Romanilor. Contra lor a purtat războiu împăratul Traian şi i-a strivit cu totul, iar împăratul lor Decebal a fost ucis şi capul i-a fost expus într-o suliţă în mijlocul Romei. Căci ei sunt aşa numiţi Daci şi Bessi. Înainte vreme trăiau pe lângă Dunăre şi pe lângă Sau (Sava), acolo unde trăiesc acum Sârbii, prin locuri tari şi grele de străbătut, şi încrezându-se în tăria locurilor, arătau întâiu tragere de inimă şi supunere către împăraţii mai de demult, până ce şi-au pierdut aceştia răbdarea şi i-au sfărâmat cum am mai spus. Şi atunci Vlahii au ieşit din locurile acelea şi s-au împrăştiat peste tot Epirul şi Macedonia, iar cei mai mulţi s-au aşezat în Hellas. Sânt laşi şi au inima de iepure, iar îndrăzneala le vine tot din laşitate. Vă sfătuiesc deci să nu vă încredeţi în aceşti oameni în nimic... Păziţi-vă de dânşii, ca de nişte răi; nici să jure, nici să juraţi. Nu trebuie să te încrezi întrânşii de fel, prefă-te însă şi tu că le eşti prieten... Iar dacă-şi vor aduce fimeile şi copiii în vreo cetate grecească, lasă-i să le aducă, decât numai fimeile şi copiii să fie înăuntrul cetăţii, iar ei să steie afară de cetatre. Şi dacă vor să vrea să vie să-şi vadă familiile, să intre numai doi ori trei, şi după ce vor ieşi aceia, să intre alţii. Şi să bagi seama bine la ziduri şi la porţi, numai aşa vei fi în siguranţă..." Deşi scrisă acum aproape un mileniu, cartea lui Kekaumenos pare atât de contemporană...

Avem însă autori străini care ne-au plăcut. Germanii în general nu prea ne-au agreat, dar câteva mărturii de la polul opus ar trebui menţionate.

Martin Opitz, poetul german din Silezia, a fost chemat de principele Ardealului Gabriel Bethlen în 1622 la Alba Iulia, (Bălgrad) ca profesor de literatură la Academie. Cunoscându-i pe Români, îi îndrăgeşte şi descrie în poemul „Zlatna" limba, obiceiurile şi firea lor. „Italia însăşi n'a păstrat mult din vechime, precum nici Spania, nici Galia: cât de puţin ele pot semăna Românilor, atât de aproape înrudită e româna cu latina. Aici zace încă mult sânge nobil în colibele ţărăneşti, care nu s-au lepădat încă cu totul de vechile obiceiuri şi datine străbune, precum dovedeşte şi hora lor... oameni care şi astăzi poartă încă haine după model roman, cam proaste; dar sânt sfătoşi, se gândesc mult şi vorbesc puţin."

Iată ce spune şi geograful german Hoffmann despre Români: „Din amestecul elementului, din care se trage poporul român, se dezvoltă capete, care-s clasice şi ar putea servi de model pentru geme; capete care şi înlăuntru ascund ceea ce arată în afară, căci nicăirea nu întâlneşti o inteligenţă mai repede, o minte mai deschisă, o agerime mai mare, unită cu dibăcie în conduită, cum o arată Românul cel mai de rând. Acest popor, unit şi ajuns la cel mai înalt grad de civilizaţiune, ar fi potrivit să stea în fruntea culturii intelectuale a omenirii. Şi ca să se împlinească aceasta, limba sa e atât de armonioasă şi de bogată, căci ar fi potrivită pentru poporul cel mai cult de pe suprafaţa pământului."

Înainte de a încheia capitolul furatului, să privim puţin şi la psihologia limbii române. Ne-am uitat la toponimie, am făcut o incursiune în lingvistică, am tratat perspectiva istorică şi socială, de unde am observat că într-adevăr, Românul şi-a petrecut timpul muncind sau făcând istorie pentru alţii; pentru el însuşi n-a avut niciodată timp. Timpul său a fost „furat" de alţii; el n-are decât să-l fure înapoi. Exista un obicei odată de „a fura mireasa" (nevasta). Şi în dragoste Românul „fură un sărut" sau „fură inima cuiva". Ca să înveţe o meserie, Românul trebuie s-o fure şi pe aceea. Încă se mai spune că „meseria se fură, nu se învaţă". N-avem deci timp pe îndelete, parcă ceva încă ne mai urmăreşte... Dar vorba poetului:

Căci - cine ne opreşte să clădim,
- peste asprul ţintirim
Şi uriaşul gând romano-dac, -
într-un an ca-ntr-un veac?...

Cine ne opreşte
Să-ncercăm voiniceşte:
Să fim ce vrem să fim?...
Şi ce ne împiedică oare,
Lumii să-i dăm aur şi pâine
Şi să-nălţăm peste noi,
- noi, strănepoţi de păcurari nomazi -
În faţa Romei, Parisului, New Yorkului de azi,
biruitoare
sub crivăţ şi soare,
Titanicele noastre Sarmisegetuze de mâine?...

(Aron Cotruş)

de Gheorghe Bogdan

MARELE ZEU GEBELEIZIS SI MAREA ZEITA BENDIS

Gebeleizis sau Nebeleizis era Divinitatea Supremă a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea.

El era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă.

Gebeleizis provoca tunetele şi fulgerele.

În unele reprezentări acesta apare aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stângă un arc; un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur Divinitatea amintită, iar în gheare are un iepure.

Acest zeu este stăpânul Cerului şi al Pământului, patronul aristocraţiei militare; el ar putea avea însă atribute Uraniene, solare. Zeul cel mare Gebeleizis mai este cunoscut şi sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis (alţii consideră cavalerul trac ca o apariţie mai târzie, un erou şi nu un Zeu).

Alteori Zeul apare în ipostaza de călăreţ luptător însoţit de un câine; el poarta o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreţ din fuga calului. Când nu este în ipostaza de luptător ori vânător el are trăsăturile unui călăreţ paşnic purtănd în mână o torţă ori un corn al abundenţei; uneori este reprezentat având trei capete, (tricefal), asemenea câinelui însoţitor, alteori ca un Zeu binecuvântător, având primele trei degete ale mâinii drepte înălţate sau desfăcute iar celelalte strânse către podul palmei.

Apare în mărturiile epigrafice şi numismatice de la Histria şi Odesos (Varna) iar la Limanu (jud. Constanta) Derzelas apare calare, ca de altfel în ceramica de la Răcătău şi Zimnicea, tezaurele de la Bucureşti – Herăstrău şi Surcea (jud. Constanta).

Îl vom întâlni mai târziu în lumea antică la macedoneni – “călăreţul macedonean”, iar în Mitologia greacă sub numele de Zeus. Din Tracia, cultul lui Gebeleizis avea a pătrunde în Asia Mică prin secolul VII B.C., unde a fost asimilat de către armeni, devenind Divinitatea naţională a acestora, Vahagn sau zeul războiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii.

Vahagn era asociat cu trăsnetele şi fulgerele, fiind reprezentat ca un bărbat cu părul şi barba din flăcări, iar “ochii lui erau ca doi sori”. În sfârşit, Gebeleizis, sau cavalerul trac care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau Vanagh, a fost asimilat de către creştini drept… Sfântul Gheorghe!

Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor, Gebeleizis, cunoscut mai târziu la tracii sub-Dunăreni sub numele, probabil grecizat, de Zbelsurdos, are o replică feminină, şi anume pe marea Zeiţă Bendis. Reprezentările vechi, descoperite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa.

Să fie oare Zeiţa Bendis, cu cele două cosiţe blonde lăsate pe spate, precursoarea Ilenei Cosânzene din basmele de mai târziu ale românilor?

În anumite situaţii Zeiţa apare încadrată de două animale sacre cervidee sau de un cerb şi un şarpe. Marea Zeiţă Bendis era adorată de femeile trace, fiind Zeiţa Lunii, pădurilor şi… farmecelor.

La Costeşti a fost descoperit un cap al Zeiţei iar la Sarmizegetusa săpăturile au scos la iveală un medalion de lut ars (10 cm. în diametru şi 1,5 cm. în grosime), având un bust al Zeiţei cu tolba de săgeţi pe umăr; de asemeni, la Piatra Roşie s-a descoperit bustul ei din bronz, înalt de 14,7 cm. şi lat de 13 cm.

În afară de marele Zeu Gebeleizis şi marea Zeiţa Bendis, tracii au mai avut şi o Zeitate a focului şi vetrei, păzitoare a casei, respectiv Zeiţa Vesta (Hestia, Histia), în cinstea căreia casele tracilor se construiau dreptunghiulare, cu pereţii din piatră sau de lemn, podeaua din pământ bătătorit şi acoperişul “în două ape”.

Nu departe de Tartaria, în zona Crişurilor, au fost scoase la lumină şi urmele primelor locuinţe de suprafaţă datând din mileniul V B.C., deci cu o vechime de 7000 de ani!

Aceste tipuri de locuinţe, care se vor răspândi apoi în toata lumea, erau, se pare, rezultatul unui cult închinat acestei Zeiţe, pereţii având la început rolul de a proteja spaţiul sacru în mijlocul căruia se întreţinea focul aprins în vatră.

Mileniul IV B.C. nu a fost chiar unul norocos pentru noi, ne spun specialiştii, referindu-se la prăbuşirea punţii continentale ce lega Europa de Asia Mică, aceasta prăbuşindu-se sub apele Mediteranei, făcând loc unei mări noi, Marea Egee, şi generând o mulţime de insule mai mari sau mai mici.

Datorită existentei acestei punţi terestre de legătură, atât istoricii greci, cât şi alţii moderni au admis posibilitatea deplasării populaţiei trace din zona Pontico-Dunăreană spre sudul Peninsulei Balcanice şi de acolo, în Asia Mica, chiar în unele regiuni din jurul Mediteranei Răsăritene: Bytinia, Misia, Frigia, Troada, Lidia, etc. După cum se ştie, soarta acestor populaţii a fost diferită: unele s-au “rătăcit” printre alte seminţii şi s-au “pierdut” cu totul în marea groapă a Istoriei care se cheamă “uitarea” – hitiţii, de exemplu.

Alţii au dispărut la mari distanţe, cum este cazul troienilor, supravieţuitori despre care o legendă spune că Aeneas Tracul i-a călăuzit după “Apocalipsul” Cetăţii Troia până pe valea îngustă a Tibrului, unde aveau să preia în stăpânire cele şapte coline “eterne”, dându-le apoi nume tracice, “latine”.

Şi tot o legendă spune că, între timp, prin spaţiul Carpatic a apărut un cioban înţelept, Zalmoxis, care urma a prelua de la Zeiţa Hestia (sau Vesta) aşa-numitele ” legi frumoase “- Codul Beleaginilor.

Bibliografie: NOI NU SUNTEM URMASII ROMEI – Dr. Napoleon Savescu